Pe webcomics.ro am o rubrică unde încerc să trasez o istorie a benzii nord-americane de gen. E o tentativă de a pune în perspectivă realizările unor vârfuri atrăgând atenție asupra giganților pe umerii cărora s-au suit, dar și asupra celor care s-au ridicat aproape la fel de mult, însă au rămas într-un con de umbră din cauza celor chiar mai temerare. Acesta este un text din acea serie.

Înainte ca Bryan Talbot să se gudure pe lângă cititorii de ”graphic novels” din mainstream (mainstreamul cel mare, nu cel al benzii desenate) mulțumită prieteniilor sale din cotidianul The Guardian și unor romane grafice ca Dotter of her Eyes, înainte chiar de a contribui cu grafică la unele dintre cele mai bune numere din The Sandman sau Legends of the Dark Knight, el a conceput opera ce servește drept piatră de temelie pentru majoritatea titlurilor ieșite în urma lui ”the British invasion”.

Anume acea infuzie de autori britanici în banda comercială nord-americană care include scenariști ca Alan Moore, Neil Gaiman, Grant Morrison, Warren Ellis, sau Peter Milligan și a adus benzi ca Watchmen, Sandman, Invisibles, Planetary, Paradax a căror influență se poate simți până acum și a căror calitate este din multe puncte de vedere încă neîntrecută.

Geneza benzii stă în dorința lui Talbot de a face o bandă ”serioasă”, în contrast cu benzile la care avea acces la acea vreme, majoritatea nord-americane cu supereroi. Una din care să lipsească mărcile din cauza cărora banda desenată este deseori desconsiderată ca infantilă. De aceea artistic se revendică mai mult din tradiții mai respectabile de narațiune grafică. Tapiseria de la Bayeux are un rol proeminent în primul număr, iar multe cadre sunt populate cu stampe japoneze. Tehnica principală în care e lucrată vine din gravurile renascentiste ale lui Doré, prin filiera Moebius. Iar narativ rămâne deschis influenţelor contemporane aducâd din temele, motivele și atitudinea noului val in SF nășit de Moorcock.

Nașterea benzii a durat și a durut. Deși însumând doar nouă numere a fost nevoie de unusprezece ani să fie în întregime publicată. Între 1978 și 1982 Talbot a realizat aproape prima jumătate, serializând-o cu întreruperi în reviste ca Near Myths (într-o mare coincidență, începe în același număr în care Grant Morrison vine cu propriul serial inspirat de Jerry Cornelius al lui Moorcock, însă într-o formă mult mai puțin vizionară și mult mai derivativă) Moon Comics sau pssst!.

Din cauza declinului revistelor, Talbot pune pauză publicării benzii, începând să lucreze la 2000AD urmându-l pe Kevin O’Neill la Nemesis the Warlock, precum și alte seriale ale revistei. Mulțumită lui Valkire Press în 1987 banda revine pe piață și se finalizează în 1989. Un an mai târziu Dark Horse o aduce peste ocean pentru un public nord-american. În 2006 croații o traduc și refac valorația paginilor tonale, producând ceea ce Talbot a considerat la momentul respectiv versiunea definitivă.

La mai bine de zece ani de prima apariție găsește un public care-l face pe Alan Moore să declare că ”Bryan Talbot’s Luther Arkwright, in both content and technique, has always been a good decade ahead of its time. Today in a market place that has finally caught up, it should find the audience it so richly deserves.”  Ceea ce poate este adevărat pentru Moore care a recunoscut și aplicat lecțiile lui Arkwright, însă chiar și acum titluri care se trag din ea ca Zero sau Casanova reușesc să pară proaspete și inventive. Pe de altă pentru publicul larg apare și într-o perioadă în care benzi ca Watchmen și Dark Knight Returns i-au furat startul în materie de material adult, narațiune decomprimată într-o manieră cinematică și debarasarea de mijloace narative ”copilăroase”, ba chiar majoritatea benzilor de acțiune și aventură au ajuns la abordări similare, încât impactul lui Luther Arkwright poate fi diminuat. Faptul că este o bandă greoaie n-a ajutat-o să capete mai multă popularitate și notorietate.

Fuge de o descriere ușoară. Este o ficțiune de istorie alternativă în care Richard Cromwell și urmașii săi au reușit să mențină Protectoratul până în secolul al XX-lea, impunând legea marțială subjugând populația prin propagandă religioasă și organe de represiune. Nu în mod diferit de felul în care funcționează dictatura din V for Vendetta.

Familia regală și-a propagat și ea seminția plănuind recuperarea tronului, cu ajutorul financiar al Imperiului Țarist sub pretextul că denutarnarea monarhiei e un pericol pentru propria stabilitate. De fapt, împreună cu Prusia se pune la cale cucerirea Angliei, odată slăbită de un nou război civil. Sunt roți incluse în roți care angrează intriga, cu atât mai mult cu cât fiecare tabără este fracturate între diferite figuri care își urmează propriile interese și sunt dispuse să trădeze pentru a le împlini. Și asta este doar începutul.

Universul benzii este un multivers compus din lumi “paralele” in care cursul istoriei a divagat in moduri surprinzătoare. Concept acum familiar majorității amatorilor de povești SF sau cu supereroi, însă la finalul anilor 70 încă avea vlagă. Acel Război Mondial care se pune la cale pe paralele unde se petrece în cea mai mare parte acțiunea benzii este doar principalul câmp de bătălie pentru un conflict multi-dimensional purtat între W.O.T.A.N. și Disruptori. Cea dintâi fiind o organizație din realitatea paralelă 0.0, cea mai stabilă paralelă și deci cea mai avansată tehnologic, pe când cei din urmă sunt niște anarhiști escatologici care au dezlănțuit un dispozitiv numit Firefrost asupra multiversului, ce corodează însăși fibra realități lăsând-o să se degradeze în războaie, nebunie și măcel. Și încă nici n-am adus în discuție personajul eponim.

Luther Arkwright este unul dintre primii anti-eroi de bandă desenată inspirați de Jery Cornelius (așa cum îl vedem în The Final Programme) și Elric. Îi va urma John Constantine, Johnny Nemo, King Mob, aproape fiecare protagonist al lui Warren Ellis (îndeobște Elijah Snow și William Gravel), Casanova Quinn după care se vor încolona o sumedenie de alți detectivi, spioni sau magicieni amorali și hedoniști.

Îl găsim la maturitate, agent de bază al lui W.O.T.A.N. și unicat în întreg multiversul. E un albinos fermecător căruia îi cad în brațe toate femeile cu care se întâlnește, de la colege de muncă, la revoluționara Octobriana preluată de Talbot din reviste subterane din Ucraina sovietică, fătuce hipioate ce-l îndeamnă să renunțe la violență, până la regina moștenitoare a Imperiului Britanic. Practică meditație budistă și are puteri psionice pe care nu se sfiește să le folosească pentru a-și îndeplini misiunile, încălcând liberul arbitru al persoanelor cu care se întâlnește. Unicitatea sa îl face periculos pentru planurile Disruptorilor, motiv pentru care se incleștează deseori cu agenții lor împlatoșați în armuri chitinoase și folosiți apoi de Morrison în The Invisibles. Însă așa cum se întâmplă personajelor care introduc stereotipul, Luther se diferențiază repede de imaginile lăsate în urmă. Cel puțin în teorie.

Prin analepse, acompaniate de o schimbare de registru grafic, acele pagini trase în griuri valorate despre care vorbeam mai devreme, i se relevă originea și adolescența tumultuoasă în care fuge de viitorul său prodigios îngropându-l în acte gratuite de violență și sex, hăituit de atacurile psionice ale Disruptorilor care-l împing spre consum de droguri grele, până la salvarea și recrutarea sa de către W.O.T.A.N. Însă în decursul misiunii sale de pe paralela 00.72.87 se relevă și că acel spion șarmant este doar un stadiu intermediar, o fantezie juvenilă care trebuie lăsată în urmă. În afară de Moorecock însuși cu The Sound of Muzak și poate Grant Morrison, mai niciun autor n-a permis unui astfel de personaj să se maturizeze deplin, când farmecul lui stă tocmai într-o adolescență perpetuă acompaniată de putere imensă și multiple grade de libertate.

Cu toate astea banda nu e deosebit de matură. Adultă, din plin, însă duce lipsă de o rezonanță emoțională sau de un angajament față de realitatea din afara paginilor sale, având o sterilitate de care Talbot se va debarasa de-a lungul carierei, însă care îi pătează aici eforturile plastice încărcându-le cu o nevoie un pic agasantă de a impresiona.

Dar dacă mai merită acum citită tocmai bogăția mijloacelor narative este motivul principal. În special că este, poate nu originatorul tehnicilor în sine, dar destul de probabil sursa uzului lor contemporan. Stilul care abandonează pensula în favoarea unei hașuri fine și figurile hipertrofiate, perpetuu în posturile agresive unora naturale și clasice ar fi primul lucru care sare în evidență. Cu timpul devine clar că Talbot nu permite accesul la interioritatea personajelor prin folosirea baloanelor de gândire, ci folosește casete diegetice integrate în compoziția paginilor.

Abordarea cinematică asupra secvențelor de acțiune, bogate în tranziții de la moment la moment ar putea fi regăsită în benzi de Kurtzman, Krigstein, Steranko sau Simonson, însă în cantități mult mai reduse și restricțioante de format sau de pretenții editoriale, iar evoluția cantitativă permite și una calitativă prin descoperirea de noi ritmuri, prin introducerea tranzițiilor de la aspect la aspect sau suprapunerea narațiunii textuale în moduri neobișnuite, producând astfel informație nu doar prin elementele puse pe pagină, cât și prin relațiile dintre ele.

Colajarea materialelor epistolare sau a ziarelor în benzi nu este neapărat un lucru neîntâlnit, dar în Luther Arkwright apar integrate mult mai bine grafic, produse cu suficientă seriozitate încât să îmbogățească lumea poveștii, să ofere noi perspective asupra evenimentelor și noi oportunități de caracterizare. Abordarea asta va fi folosită mai apoi cu succes de benzi ca Watchmen sau Marshal Law.

Tot de Watchmen, apoi de numeroase alte benzi, a fost preluat flashbackul și mai ales felul în care este folosit. De asemenea existent și până atunci, însă mai degrabă ca mod de a povesti în ramă un eveniment rezolvat, nu pentru a contrapuncta nonliniar narațiunea principală, fragmentând-o și forțând iarăși informația să răsară din relaționări, din tensiunea ce se naște între secvențe.

Pe de altă parte, toate aceste mijloace sofisticate se găsesc folosite intr-o poveste, care în ciuda pretențiilor anunțate în text, dar și în peritexte, nu este fundamental mai serioasă decât altele produse în aceeași perioadă de Kirby, Claremont sau Gerber. Ba chiar felul în care ei folosesc supereroi drept metafore pentru o gamă largă de subiecte scoate la iveală mai multă complexitate. Vorbește despre posibile abuzuri ale religiei organizatie, dar mai deloc despre credință, are regi și duci depravați și incestuoși, însă relațiile de clasă sunt absente, abundă în scene de sex, însă nici măcar orgasmul nu pare să fie o consecință a sa, iar chiar dacă numeroase chenare trimit la mitul hristic, Luther nu trebuie să sacrifice nimic.

Numai un adult ar putea-o pricepe, însă n-ar avea de pe urma ei decât satisfacția înfrângerii unei lecturi cu o structură atipică. Rămâne o fantezie escapistă. Însă una spusă intr-un asemenea fel încât servește drept dicționar de tehnici și tematici pentru toate generațiile ce i-au urmat. Chiar și din punctul ăsta de vedere merită să aibă un loc în istoria benzii desenate de gen. Mai ales ținând cont că multe dintre păcate pot fi imputate și celor care i-au urmat.